Noaptea Neagră a Sufletului, de Guy Finley

Pictură de Lucy Campbell

"Când ceva şi-a depăşit utilitatea într-o zonă a vieţii, rostul lui/ei în existenţă nu mai este acelaşi. Frunza care captează razele solare şi apoi îşi transferă energia către copac, are un scop în timpul primăverii şi al verii şi un altul, complet diferit, odată cu venirea toamnei şi a iernii. Forma ei apare întâi ca agent de conversie care colectează lumina soarelui, ajutând la hrănirea copacului, iar apoi, pe masură ce moare şi cade pe pământ, este convertită, devenind ea însăşi hrană pentru copac.

Imaginează-ţi pentru un moment că frunzele dintr-un copac foios (cu frunze căzătoare) au vrut să îşi menţină într-un fel forma şi au refuzat să cadă pe pământ la momentul necesar pentru a hrăni copacul care le-a dat viaţă la început. Nu doar frumuseţea vibrantă a copacului ar păli, dar într-un timp relativ scurt copacul însuşi ar muri de foame şi nu ar avea altă şansă decât să piară şi să îşi schimbe forma actuală.

Este foarte clar: nicio viaţă nu a fost creată în afara legilor acestui ciclu măreţ al reciprocităţii. Şi acum, la această cunoaştere a interdependenţei invizibile a tot ceea ce există, haideţi să adăugăm un alt fapt:

Toate formele create sunt fractale, la fel ca şi scopul lor, utilizarea, precum şi timpul alocat pentru existenţă. De la sorii masivi la seminţele de muştar, fiecare în parte şi toate la un loc, în ierarhie, trec prin acelaşi ciclu al vieţii şi morţii. Acest adevăr este uşor observabil în natură: în cele din urmă, copacul însuşi nu are altă opţiune decât să treacă prin acelaşi proces, aşa cum fac frunzele ce se nasc din ramurile lui. Viaţa este tranziţia neîncetată a energiei; natura este instrumentul folosit pentru a reflecta şi a exprima acest plan cosmic.

Într-un singur sens, conştiinţa tuturor creaturilor naturale – frunzele, copacii şi miriadele de animale ce se adăpostesc în umbra lor – este inseparabilă de forma pe care o ia şi de scopul, oricare ar fi acesta, căruia acea forma îi serveste la trecerea ei prin timp.

Aceste creaţii ale naturii nu au conştiinţa de sine a unei asemenea ordini care să le permită să fie conştiente de modul în care forma lor tranzitează continuu de la un scop, de la o întrebuinţare la alta. Ele călătoresc înăuntrul şi în afara diferitelor forme, fără să-şi dea seama de etapele de existenţă pe care le reprezintă, precum şi de natura extinsă pe care sunt obligate să o servească.

Cu toate acestea, undeva în matricea complexă a esenţei sale, o fiinţă umană adăposteşte o sămânţă celestă ascunsă; în fiecare din noi sălăşluieşte o ordine superioară a conştiinţei create cu o posibilitate mult mai mare decât pur şi simplu să apară şi să dispară în râul timpului trecător.

Mai mult decât infinitele forme temporare, această conştiinţă îşi poate asuma, acest nivel al Sinelui este fără formă, atemporal, este dotat cu un dar conferit niciunei alte creaţii.

Este capabil să rămână prezent la sine, în sine, chiar şi ca formă temporară pe care o ocupă trecând prin scopul său desemnat în marele plan al naturii.

Aceasta perioadă unică a trecerii în evoluţia fiinţei umane are un nume: este numită „Noapte Negra a Sufletului”.

Noaptea neagră a sufletului reprezintă acest timp al fiinţei „între” lumi; ea marchează tranziţia mereu „în întuneric” care are loc pe masură ce conştiinţa celui ce caută adevărul se mută dintr-o ordine a existenţei în alta (mai înaltă).

Noaptea neagră a sufletului este acea teribilă, dar necesară experienţă din viaţa celui care aspiră, pe masură ce realizează că scopul dobândit de sine – tot ce şi-a dorit şi a luptat să devină – este atât inutil cât şi lipsit de orice realitate. „Sticla neagră” prin care vede nu este doar o lentilă obscură, este culoarea actualei sale conştiinţe; de aceea personalitatea lui -  cu toata pasiunea şi mândria lui cultivată – este văzută mai mult decât nefolositoare pentru el; aceasta a devenit un blocaj de cerinţe presante imposibil de îndeplinit.

Nu există nici un loc rămas în el pentru odihnă... şi chiar dacă ar fi fost, el ştie că nu poate rămâne acolo pentru că acum el este provocat de propriile vise.

Atunci îi rămâne un singur lucru de făcut: trebuie să se predea luminii care îi arată, aparent fără milă, tot ceea ce el nu mai poate fi; el trebuie de asemenea să accepte să stea acolo şi să fie martorul propriului sacrificiu.

Şi totuşi, chiar în mijlocul întunericului sau, de fapt, datorită acestuia, răsare o nouă înţelegere şi voinţă de a răspunde chemării: doar acceptând să încorporeze această lege celestă atemporală el poate spera să intre în Regatul înalt din care provine şi să îşi revendice locul de drept în interior."

Lectură de Guy Finley