Re-Început de Poveste
Poate că va exista o zi în care vă voi povesti de ce am încetat să mai ţin zile şi seri de lucru şi contemplare cu Cheile Genelor. În Calea Provocării, calea care uneşte Munca Vieţii cu Evoluţia, provocarea cea mai mare pentru mine, este Respingerea. Fie ea reală, fie ea imaginară, respingerea a făcut de multe ori să mă resping singură îndepărtându-mă de oameni.
Fugim de rănile noastre şi facem orice posibil să nu le simţim. Ca şi cum ar dispărea de la sine dacă le ignorăm. În experienţa mea nu dispar, rămân ascunse şi revin periodic în conştiinţă aşteptând momentul potrivit ca să fie simţite. Însă pare că noi oamenii rareori ne simţim suficient de maturi şi stabili în noi înşine astfel încât să permitem acestei simţiri interioare să curgă.
Apare sentimentul de coplesire emoţională. Pare prea mult de gestionat dintr-o dată. Aşa că facem orice putem să amânăm momentul. Proiectăm demonii interiori pe oricine altcineva din afara noastră, n-am crescut într-atât încât să înţelegem că tot ceea ce vedem sunt imagini proiectate pe ecranul minţii noastre. Aşa că ne auto-victimizăm.
Miercuri seara, când Soarele tranzita Cheia 6 (Conflict - Diplomaţie - Pace), prin linia 3, exact Vocaţia mea, am redeschis serile de lucru şi contemplare Cheile Genelor.
Pământul tranzita Cheia 36 (Turbulență - Umanitate - Compasiune), am ales ca temă a contemplării noastre Umanitatea.
Dincolo de aceste tranzite care mă atingeau prin Sfera Vocaţiei, planeta Saturn tranzita de ceva vreme şi încă tranzitrează, Cheia 38, cheia Radianţei mele.
Când am lansat evenimentul, mi-am propus sa fim 22 de persoane, astfel încât sa fie spaţiu de conexiune şi intimitate dar şi suficient spaţiu pentru exerciţii.
Oamenii au început să se înscrie şi am dat detaliile de locaţie fără să fiu foarte atentă la numărul celor înscrişi. Când m-am trezit să verific numărul, înscrisesem deja 30 de persoane, aşa că am anunţat că nu mai sunt locuri.
"O să ne descurcăm" mi-am spus, pentru exerciții vom folosi și celelalte camere dacă e nevoie.
Oricum, nu știi niciodată ce vrea să-ți arate universul și cum Iubirea, atunci când o chemi să fie ghidul și Învățătorul tău în ceea ce faci, îți va arata unde și când nu funcționezi din iubire.
În seara evenimentului, mergând spre locație primesc primul mesaj de imposibilitate de participare. Îndreptățit de altfel, căci apăruse o urgență în familie. Apoi, pe măsură ce mă apropiam de spaţiu, veneau şi altele:
"A intervenit ceva și trebuie să ajung în altă parte. Aproape ajunsesem la locatie. Îmi pare rău. Ne auzim."
"Îți cer mii de scuze, nu am avut intenția de a te încurca, din păcate nu pot mai ajunge la întâlnirea din această seara."
"Îmi cer mii de scuze, a aparut o situatie acum si trebuie să ajung la medic..."
"Bună. Nu ajung în seara asta."
Ajung la locaţie şi mă bucur să găsesc scaunele deja aranjate. Le mai reaşez şi eu cu ceva mai mult spaţiu între ele. Aşez bombonele cu ciocolată pe masă, turtă dulce şi napolitane, în timp ce încă vin mesaje de neparticipare.
Îmi simt turbulența interioară și gândurile. Aud un gând supărat care decretează că toate acestea sunt o dovadă de lipsă de respect. Mă așez descumpănită pe un scaun și privesc sala cu scaunele frumos așezate și goale.
Și dacă nu mai vine nimeni, mă întreb? Cum o să mă simt? Realizez că pot să simt orice apare și că nu se termină lumea aici. Era puțin probabil să nu vină nimeni, căci existau și oameni care confirmaseră venirea, însă mintea mea imagina lucrurile duse la extrem.
Îmi aud întrebările interioare. Oare ce-am făcut? Am greșit ceva? În același timp observ toate aceste trăiri și toată agitația din corp. Gândul acela cu lipsa de respect încearcă să mă bântuie, noroc că am făcut ceva comunicare nonviolentă și știu câte ceva despre nevoi. Îmi dau seama că sunt în judecată și că nu știu nimic despre nevoile celorlalte persoane, doar simt nevoile mele neîmplinite de încredere și respect. Și poate că mai adânc de acestea se află nevoia de conexiune.
Îmi amintesc că am numit întâlnirea Cercul Iubirii și înțeleg cum Iubirea îmi arată spațiile mele interioare din care nu emite ea.
Ce așteptări am de la aceste persoane, mă întreb? Și de unde până unde am aceste așteptări? Ce credințe sunt în spatele lor? De unde vin aceste credințe? Aparțin ele acestui moment prezent?
Mă conectez dintr-o dată cu momentul prezent și simt cum mă abandonez în el. Totul se liniștește și simt acceptare.
Oamenii încep să vină și încet, încet scaunele se ocupă. Începem cu o scurtă meditație.
Vorbim puțin despre Cheile Genelor în general, căci sunt câteva persoane noi, care nu știu nimic despre ele, apoi vorbim despre Cheile zilei, cheile 6 și 36.
Conflictul <==> Destrămarea comunicării
Turbulența <==> Incertitudine
Împărtășesc cu oamenii toate trăirile mele dinainte, împărtășesc apoi câteva idei despre Cheia 36:
"Cheia 36 este un arhetip care ne atrage spre necunoscut și atrage necunoscutul spre noi."
"A fi o ființă umană pe deplin integrată înseamnă a începe să-ți transformi propria suferință și să-ți deschizi inima către viață. Când renunți la ideea că ești o victimă a sorții, începi în sfărșit să ai o comunicare sinceră cu ceilalți."
Cineva îmi spune că suntem exact 22 de oameni, așa cum am intenționat inițial. Se pare că sunt o creatoare mai puternică decât cred.
Pentru că îmi doresc ca oamenii să aibă o experiență și să cunoască aceste chei prin ei înșiși, îi rog să găsească un partener de lucru și să se așeze față în față. Îmi dau seama ca această Inteligență invizibilă care coordonează toate lucrurile, o putem numi Viață, Iubire, Dumnezeu sau Spirit, vrea să fac și eu exercițiul, căci undeva în grupul de oameni un tânăr rămâne fără partener de lucru.
Nu știu ce credeti voi despre Spiritul Universului, însă din experiență vă spun că are un profund simț al umorului. :)
Stau câteva minute în așteptare, căutând soluții de a nu mă include în exercițiu. Sigur că ele existau, însă mi-am dat seama că mă ascund după degete și fac jocul unui mecanism de protecție.
Tocmai discutasem despre dilemele celor două chei, copleșirea emoțională pentru cheia 36, și protecția pentru cheia 6. Iar exercițiul pe care îl pregătisem era chiar despre aceste două dileme.
Așa că îl chem pe tânăr la mine, ne așezăm față în față și începem exercițiul.
"Ce anume te copleșeste?" întreb, și spre surprinderea mea răspunde ca și cum ar fi vorbit despre mine.
"Cum se simte copleșirea în corp?" ==> "Ca o greutate."
"Cum te protejezi de copleșire? Care este reacția automată a corpului" ==> Stau departe de oameni
"De ce anume îți este frică? Ce crezi că se poate întâmpla?"
Las spațiu liber aici să-și descopere fiecare fricile lui.
Am descoperit de asemenea că mă copleșește emoțional admirația. Nu am trăit într-o cultură a admirației ci în una a pedepsei, astfel încât corpul meu nu știe cum să simtă și cum să primească în interior admirația. E ca un salt în necunoscut care mă lasă fără aer.
Aud că și ceilalți oamenii s-au văzut dintr-o dată în oglindă prin partenerii lor. E uimitor pentru mine cum reușește inteligența aceasta nevăzută să așeze împreună oameni atât de asemănători.
Două ore și jumătate trec repede și seara s-a terminat parcă prea brusc. Am plecat fără să știu cum a fost experiența lor, dorindu-mi să fi avut timp să discutăm mai mult.
Apoi a doua zi am primit acest mesaj: "Mulțumesc, Anișoara, m-am simțit Acasă aseară. Facilitezi întâlnirile într-un mod minunat, magic.
Sunt recunoscător pentru că am avut prilejul să mă deschid (chiar dacă nu a fost pentru toți cei prezenți) și să primesc în oglindă deschidere sufletească."
Mă simt mai umană ca niciodată. Simt așa cum nu am simțit niciodată. Și uneori da, e copleșitor. În același timp, drumul merge doar înainte.
Înregistrează-te astfel încât să primești noutăți despre activitatea Anișoarei.
Prin email vei primi detalii despre cursurile și evenimentele, organizate de Anișoara, precum și de noile articolele, imediat ce acestea sunt publicate.
*Prin înscriere sunteți de acord cu Termenii de Utilizare și cu Politica de Confidențialitate.
