Inconştient, ne umbrim Iubirea

Sunt în sala de terapie, mă asez la capul persoanei întinse pe patul de masaj, şi simt o durere foarte puternică în inimă.

Mă întreb în sinea mea: "Oare ce s-a întâmplat în viaţa acestei femei şi în ce fel s-a convins pe sine că nu are voie să iubească sau că nu merită să fie iubită?"

Stând acolo prezentă lângă ea şi în contact fizic cu corpul ei, pe ecranul minţii mele încep să apară imaginile unei povesti de dragoste din trecutul meu.

Povestea unei veri în care la mare fiind, am cunoscut acolo un tânăr din zona Ardealului, maghiar, cu care m-am împrietenit. A fost o chimie extraordinară între noi şi întâlnirea cu el a adus bucurie într-o perioadă destul de tristă din viaţa mea. 
În ziua când s-a terminat concediul şi fiecare trebuia să plece la casa lui, am stabilit desigur să ne scriem şi să ţinem legătura.

Mi-a scris că se bucură foarte mult că ne-am cunoscut şi că în acest fel a văzut cum este iubirea,  că pentru el voi fi mereu marea lui iubire şi nu mă va uita niciodată însă nu putem să fim împreună pentru că familia lui nu i-ar permite niciodată asta. 

Sigur ca spiritul meu rebel nu putea accepta idei de felul acesta, că trebuie să te supui tradiţiilor familiei chiar dacă asta înseamnă să fii nefericit toată viaţa. Oricum, a fost de neclintit, pentru el nu exista opţiunea de a face ceva împotriva voii părinţilor sau a tradiţiei în care s-a născut.

Asa că am încetat să ne mai scriem şi fiecare a mers cu viaţa lui mai departe.

Nu mai stiu exact când, poate acum un an şi ceva în urma, l-am descoperit pe facebook. De fapt, el mă descoperise pe mine, mă căutase şi mă găsise pe facebook. Iar prin comentariul la o fotografie m-a făcut să merg la profilul lui să văd cine este persoana respectivă. 

Trecuseră mai mult de 15 ani. M-am bucurat când l-am recunoscut şi i-am scris un mesaj, aşa, amical, fără nici o intenţie de altă natură.

Spre surprinderea mea s-a speriat foarte tare, de parcă nu ştiu ce lucru interzis se întâmplase. Mi-a dat de înţeles că nu vrea să vorbim pentru că îşi construise familia lui tradiţională cu o femeie de naţionalitate maghiară şi voia să se focusese pe legatura cu fiica lui şi familia lui. Se pare că încă atingeam nişte puncte sensibile în el.

Acum mă gândesc, făcând terapie acestei femei, de ce îmi apare în conştiinţă această poveste? Credeam că am uitat-o cu desăvârsire, că nu există nici un fel de sechele, dar se pare că fiinţa interioară are altfel de consideraţii şi memorii.

Oare ce mesaje am trimis către fiinţa mea interioară atunci? În ce fel am convins-o că nu trebuie să-l mai iubească?

În loc să vad Iubirea din mesajul lui disperat, am ales să vad ce? Respingerea? Neacceptarea? Că nu sunt suficient de bună? 

Nu obişnuiesc să vorbesc cu clienţii în timpul terapiei, însă pe ea o întreb: " V-aţi căsătorit cu cine aţi vrut dumneavoastră?"

Tace un moment, apoi răspunde: "Da, am vrut să mă căsătoresc când m-am căsătorit,...dar n-a fost o iubire extraordinară, a existat altcineva înainte şi stiţi cum se spune, că prima iubire n-o uiţi niciodată."

Discuţia noastră a fost mult mai cuprinzătoare şi nu am s-o redau pe toată aici, ce vreau să subliniez este faptul că percepţiile noastre de sine în anumite circumstanţe sau experienţe creează suferinţe care rămân în noi uneori toată viaţa asteptând rezolvare şi eliberare.

Si fără circumstanţa potrivită sau  întâlnirea potrivită, care să le scoată la lumină, nici nu mai ştim cu ce ne-am încărcat şi întunecat sufletul.

De multe ori spun că deşi pare că oamenii vin la terapeut pentru vindecarea lor, la un nivel mai profund vin să ne vindece şi pe noi. Pentru că în realitate, dedesubt de iluzie şi povesti personale, conştiinţa este Una singură.

Am facut o constelaţie la începutul lunii noiembrie, în timpul workshopului de Epifanie, cu cineva care nu ştia cum să-şi abordeze suferinţa. Făcuse destul de multe lucruri până acum şi ceva îi scăpa mereu printre degete, nu reuşea să scape de acea greutate interioara dar nici să înţeleagă de unde vine.

M-am simţit inspirată să pun suferinţa în constelaţie şi am rugat-o să-şi găsească locul iar ea s-a aşezat între momentul naşterii şi copilarie. (Cei care au participat la constelaţiile mele ştiu ce vreau să spun).

Am întrebat-o: "Ce vrei?"
Iar răspunsul ei a fost foarte revelator: "Vreau să mă vadă. Sunt foarte bine aşezată aici, adică sunt stabilă şi nu am de gând să plec nicaieri. Aştept să mă vadă şi să mă recunoască pentru că sunt creaţia ei."

Si pentru că abordarea mea în constelaţii este diferită, am ajutat persoana respectivă să coboare în inimă şi să vadă de acolo care este povestea acelei suferinţe. A văzut cum la varsta de 3 ani bunicii ei au încuiat-o în casă şi când s-a trezit singură şi încuiată a simţit o disperare uriaşă. Si chiar dacă a descoperit că bunicii erau afară, că nimic rău nu se întâmplase, percepţia de câteva minute a copilului si interpretarea că s-a simţit abandonat şi plin de disperare a rămas în conştiinţă şi s-a cristalizat în structurile corpului.

Emoţia aceea de disperare a fost prea mare pentru corpul emoţional al unui copil de 3 ani, dar aştepta cu răbdare să fie văzută şi simţită de omul matur al realităţii de acum.

De fapt ea era la bază o iluzie, o închipuire a fricii, o interpretare a fetiţei pentru experienţa acelui moment. În realitate fetiţa nu fusese abandonată şi nici în pericol nu fusese nici măcar o secundă. Dar crezuse pentru câteva minute că este.

De ce împărtăşesc aceste lucruri? Pentru că poate deschid o poartă de întelegere mai profundă undeva, în cineva. Si pentru că cred în sincronicităţi.

Iar sincronicitatea acestei împărtăşiri vine din faptul ca prietena mea Magdalena Voicu mi-a trimis astăzi prefata Unui Curs În Miracole. Citind-o am simţit să-i conectez mesajul cu întâmplări reale din viaţa mea şi fără să mă gândesc prea mult am început să scriu.

Să fie întru bucuria si trezirea tuturor celor care citesc!

Mai jos gasiti Prefata Unui Curs În miracole:

<<

*Realul nu poate fi ameninţat*.

*Irealul nu există.*